Mi-ai laut sufletul ...

“Ce faci prostule, chiar nu vezi ca nu esti dorit, ca a vrut

doar sa te distruga?? Ti-a luat si sufletul cand a plecat, caci ai lasat-o!!!” Cu un aer superior, cuvintele cautau sa atinga, sa loveasca, dar doar ecoul lor ramanea in urma. “Cine e asta?” tremurul din glasul lui Hector arata o surpriza, neplacuta, o traire si o senzatie sfasaietoare, ce el nu o mai simtise, o teama rece ce il curpindea incet, “Cine e?” continua plin de frica sa intrebe.

“Ah nu v-am facut cunostinta – el e Sufletel, el e Hector” – imaginea la care m-am referit si de la care el nu isi putea desprinde privirile iesi din umbra, doi ochi albi ce exprimau o privire goala inexpresiva, o fanta in loc de gura, un nas ca doua puncte, prin care un aer rece se raspandea in jurul lui, un aer plin de teroare. “Salut domnule H!” vocea joasa, aproape inaudibila, ca un sasait ce-ti intra in creier si iti ravaseste ultima picatura de curaj, l-a facut pe Hector sa ma priveasca infiorat “Ce ai facut cu el??”.

“Nimic din ce nu ii va fi bine!” raspund linistit, cu privirea-mi rece indreptata asupra lui Sufletel. Miscarea lui aproape ca o fantoma, creea si mai mult o apasare. M-am asezat linistit in fotoliul meu cu cogniacul si trabucul, stiind clar ca va urma o discutie, daca nu chiar o lupta rece, momente ce imi vor placea, si le voi urmari cu interes.

“Te rog sa ai grija, sa fii atent la ce ai lasat sa iasa omule!” imi spune Hector, priveste surprins, caci stie ce va urma, ceva urat, ceva de zeci de ori mai urat decat a fost cand l-a durut pe om. S-a inarmat cu rabdare si speranta ca nu va fi asa.