Chipul de piatra ar completa altfel ce simte, dar i-a fost luat dreptul de a mai cantari si cere ceva pentru cel ce il are in paza. Zambeste amar, lacrimi reci de nisip se ivesc, dar ceva ii scapa, si totodata ii starneste interesul. Priveste mai atent, o ignora pe Prietena Omului, ce zambeste malitios ca si-a primit plata. O pala de zambet linistit apare pe chipul ei - "Pedeapsa a fost platita, e liber de mine, dar ..." - cuvintele raman in aer caci chipul de piatra scruteaza Omul.
Privirea in oglinda ii amintea de zilele linistite, cand nici o stea nu era pe cer ci doar albastrul clar al zilei si negura noptii, zilele in care era doar el si atat. Otelul rece linistit si enigmatic se asezase pe fata lui, zambetul sugubat ce ducea cu gandul ca se gandeste doar la femei s-a asezat si el din nou pe fata, doar putini stiu ce e in spatele a tot ce se afiseaza.
A iesit din baie si hotarat, a luat ursuletul, l-a strans la piept si asezat aproape de fotografia mamei lui, a zambit cald, "Sper ca intro zi, cineva sa il ia si sa il tina pentru totdeauna" i-a zburat in gand aceasta speranta, scanteia lacrimilor au dat semn ca doare si ii e dor, dar indreptand spatele, a sters apasat, si fata de sugubat a luat locul, lacrimile nu isi aveau rostul, trebuia sa mearga inainte doar cu aceasta infima speranta, prinsa in urusletul nevinovat.
"Ma surprinzi, esti rece, calculat, nu te-am vazut asa. Esti altfel decat in momentul cand ne-am vazut prima data" - el zambeste tacut in gandurile reci, ce se rotesc calculand si in experienta obtinuta in timpul a catorva ani, ce incercase sa o uite, incepusera sa-si gaseasca locul. "Am renuntat sa-mi mai setez vreo speranta, vreo asteptare." si ar fi continuat cu - "am renuntat sa mai sper ca va fi bine si pentru mine" dar s-a abtinut, desi nu ar fi trebuit, dar sunt doar gandurile lui si atat.
Raspunsul din mesaj, la o intrebare ce o pusese, l-a multumit, era de ajuns pentru moment, nu s-a mai apucat sa mai faca nici un fel de scenariu, nici un fel de asteptare, timpul ii va spune ce va fi.
Gandul ii zboara catre cei dragi, fata si micul Om, otelul dispare ca prin farmec, si parca fiind simtit, telefonul suna, si cristalul vocei fiicei il incalzeste ca ultimele raze de soare inainte de apus.
Incheie ziua, cautand in randurile negre linistea ce o primea cand le depunea, un dor surd ii dadea tarcoale, dar inchise totul in jurul lui si dand drumul la televizor pierdu sirul gandurilor dar nici nu stia ce privea, era doar liniste, bine, rece tot ...
