In ganduri noi curate ma ascund departe de
dureri. Zambesc linisit, imaginea celor fericiti ma fac sa sper ca va fi, candva o zi a mea. Privesc in continuare in parcul zgomotos, fete linistite, vesele si poate fara griji, caci nu sunt singure. Privesc si imi indrept spatele, imi e apasat de ganduri din trecut.
"Nu merita, chiar nu vrei sa accepti ca nu merita?" vocea binecunoscuta a lui Hector imi aduse aminte tot. Doare, o iubesc si imi e ascunsa in ganduri, o vad in zambetele necunoscutilor, o simt in parfumul din aer, o simt pe pielea mea din razele de soare ce ma ard. Zambesc linistit, o fata de om simplu, impietrit intr-un timp de demult, atat a mai ramas. "Ai grija incotro o iei, suntem si noi aici, inca miscam, inca existam!!!!" sasaitul lui Sufletel, imi aduce aminte, zambesc rece in continuare. O temelie cu o forma ciudata incepe incet sa apara, ma ascund scufundandu-ma in munca ce mi-o ofera preocuparea de a ridica ce va urma. Fata nu imi spune nimic, privirile lor, nu ma provoaca sa vorbesc.
Ating cu varful degetelor acea baza, ii simt raceala ce ar trebui sa ma arda, dar, nu are ce arde, sunt stapanul ei, sunt cel ce o creeaza. Hector incepe sa realizeze, si expresia fetei lui incepe a ma amuza, se uita la Sufletel, incearca sa spuna ceva, dar il opresc prin gestul meu simplu - azi nu mai existati si daca nu sunteti la locul vostru, sa ma lasati in pace, poate nici nu veti mai exista.
Ochii lui, in schimb, anuntau chinul ce va urma, un chin ce il uitase pentru un an, un chin ce, o fiinta draga il alungase. Nu-l vroia inapoi, caci incet realiza ca va fi mai urat decat fusese inainte.
Privesc lumea in jurul meu, zambetul de pe fata nu spune povestea din spatele privirii goale, fara de expresie. Ma ascund incet, dispar incet ...
