Am ajuns, obositor drumul ca de obicei, dar aerul de munte isi face efectul instant si ma umple de o energie de nedescris. Merg pe strada si primesc vestea ... rece totul. Bucatele mici din fericirea mea se transforma in mii de ace, corpul nu mai poate indura lovitura, tremura fara control. Vocea se pierde in miile de ganduri, limba se umfla ca un balon dar rasufla ca si intepat de mii de ace ...
Oftez, socul este absorbit cu greu de creierii mei lenti, o ura inceata urca si incearca sa-si faca loc. O alung, nu-si are loc in gandurile si fiinta mea, oricare ar fi sursa. Nu trebuie sa mai urasc. Sufletelul e tacut, Hector se uita si asteapta ranjind ...
Ma intorc si ma opresc in orasul batran pentru o zi, noaptea a trecut ca o furtuna, un razboi dur, dar din care Hector a iesit invingator ... si tot raul adunat in cele 3 zile a iesit la suprafata. Nu mai controlez nimic, nu mai reactionez, sunt obosit, vreau sa se termine totul ... dar ... Sufletelul incearca sa-mi spuna ceva, nu-l opresc, dar nici nu il aud. Hector, cu haturile un mana atata gandurile, porneste masina distructiva ... nu-mi mai pasa. Doare, doare totul, corp, minte, gandire, suflet, inima. Pana si plamanii cand primesc aerul cuvenit, ii simt de parca ar sta sa rupa tot, sa se sparga la fel ca mine ... cat as vrea sa se termine totul ...
Balconul, toata noaptea mi s-a parut foarte atractiv ... "cum ar fi, daca ... ?" gandesc iarasi, dar H. se uita urat la mine, si imi ranjeste, " sa nu cumva sa faci prostia, caci vei scapa, si vei distruge ce a mai ramas din tine ca OM".
Privesc totul ca un film ... izbucnirea de care dau dovada, distruge totul ... nu-mi mai pasa ... las sa-si faca damblaua, sa vad rezultatul ... nu-mi place ce vad, si intervin eu... totul e distrus, incerc sa repar ce se mai poate, dar e prea tarziu ... las lucrurile sa curga ... asta este cand deja totul s-a dus ... nu mai privesc in urma, nu mai privesc lumea din jurul meu ... merg si doar merg.
Nu mai urasc, nu mai zambesc ... merg pur si simplu ...
