Stau si ma intreb acum, cum sa nu vrei sa fii fericit, cand stii ca cel ce vrea sa fii asa, ar fi in stare de orice, numai sa fii fericit.
NU stiu, sincer chiar nu stiu, as vrea sa stiu, sa inteleg, sa fiu ... impacat. In fine, privirea ce ma priveste din oglinda nu mai spune nimic, doar stiu ca a inceput sa accepte lucrurile asa cum sunt, atat.
Sunt cateva fiinte in lume, ce ar da sa vada acel chip zambind, si poate as mai adauga doua. Dar nu mai pot, sunt obosit, nu mai stiu pentru ce mai misc, pentru ce trebuie sa merg inainte. Zambetul ei, imi e in creier, rau imprimat.
"Trebuie pentru tine, tampitule!" - vocea cunoscuta lui Hector incearca sa sfarame constructia.
"Trebuie pentru ceea ce esti tu, Omule'" - vocea sasaita al lui Sufeltel, aliat se pare cu H, incearca si ea sa ma faca sa nu alung ce poate imi fi alaturi.
Tac, nu misc, nu zic nimic, sunt linistit, atat de linstit incat cei doi sunt speriati. Incerc sa zambesc, dar zambetul e un ranjet, ce doar, o mica femeie, a reusit sa il transforme in ceva frumos. Cine stie poate, ea va avea puterea sa peticeasca fara sa stie, ciob cu ciob, ce a fost sfaramat.
Zambesc in continuare, si ochii, calzi odata, raman reci ca un ghetar. Zambesc caci trebuie. Cineva mi-a zis "e timpul sa te opresti din a ajuta pe altii" , cred ca trebuia sa continue cu ... trebuie sa te ajuti si pe tine acum. Doar ca timpul cu ea, a trecut, sau cel putin eu asa cred acum, poate ...
"Esti prost!" nu se putu abtine H, si aceste cuvinte, au rescris clipele, raceala specifica, a revenit, cuvintele au fost spuse si inghitie, H a regretat in secunda urmatoare, privirea lui se indrepta catre Sufeletel, ce, facu doar un gest a lehamite.
Sunt obosit, as vrea doar, sa se termine ... atat ...
