Cu ochii inchisi, nu mai aud decat propriile mele ganduri, imi caut echilibrul demult pierdut. Imi aduc aminte fiecare clipa din a mea viata, fiecare nebunie facuta, fiecare zambet, lacrima, privire lacoma ... fiecare clipa.
Sunt obosit, dar tragand linie imi place ce vad, pot spune ca mai am multe de invatat, de facut, dar acum vreau doar ale mele vise ...
Un sunet imi spune ca nu sunt singur pe balcon, deschid ochii si surprins vad un gugustiuc, narodul inca e treaz ... poate atras de lumina ce se revarsa din casa mea (am aprins toate becurile), zambesc si inchid ochii in continuare ... realizez, ca tot ce ramane din viata sunt amintirile, bune sau rele, doar ele sunt cu tine mereu.
Am iubit cum am stiu eu mai bine, si poate ca am sa mai iubesc, am ajutat cat am putut, si sigur am sa mai ajut, am urat din toata inima, si sigur am sa mai urasc, am gresit in cel mai crunt mod, si sigur am sa mai gresesc, am iertat in cel mai frumos mod, si sigur am sa mai iert.
Acum, am in cale un nou inceput, o noua experienta, o noua sansa la o alta viata, ma incrunt, deoarece acest nou, acest drum nou si diferit, il incep singur. Da singur, dar stiu ca acolo, undeva, e cineva care ma supravegheaza, si la fel ca si mine, va face impreuna cu mine, sa fiu bine, sa fim bine, si poate ca intr-o zi ... nu am sa mai fiu singur ...
Am scris si de vise, si de speranta, si povesti de iubire, si versuri triste sau vesele ... dar ura ... foarte putin ... nu sunt in stare sa urasc mult timp, sunt un naiv si iert repede, sau aleg sa uit si sa ingrop adanc ... timpul imi va spune ... zambesc iarasi ...
Visele le las sa zboare
Sa se aseze in ale lor ordine dorita
Zambetul nu ma mai doare
Caci am iertat si nu mai am inima indoita
...
Privirea imi e limpede in soare
Lacrimile nu mai sunt sa mai curga
Las in urma a lor ardoare
Privesc inainte, drept si nu in fuga
...
Ma intorc spre sperante uitate
Sa le hranesc, sa devina adevarate
Ma intorc spre al meu suflet
Sa-i promit ca va fi ceva frumos si aparte
