Citesc pentru a mia oara ultimul mesaj lasat de ea. Nu mai doare, doar il citesc ca o motivatie sa merg inainte. Iau cheile de la masina, ma urc in ea, si telefonul ma anunta ca sunt cautat. E ea. Ma crispez si raspund. "Vreau sa ne vedem, vii la mine?". Cateva secunde nu raspund, dar accept invitatia si ma indrept ingandurat catre locuinta ei. Urc anevoios etajele. Bat si usa se deschide instant.
Nu apuc sa zic nimic, sarutul apasat, cu muscatura ce ma inebunea de fiecare data, ma surprinse. Am vrut sa refuz, dar privirea ei, ochii obositi, parfumul ei mi-au cerut sa-i dau tot, dar cu ultimele puteri am zis "De asta m-ai chemat?", mai trist decat vreodata, m-am intors si am iesit pe usa.
Din acest moment am inchis capitolul ea, greu imi va fi sa ii explic prichindelului de ce nu mai sunt cei doi ochi veseli cu noi.
.................
Cartea inca nu era scrisa, Omul de piatra zambi in pofida a tot, vazuse o clipa din viitorul nescris si spera ca Pritena lui sa nu fie si ultima femeie din viata acelui Om ce-l pazea si caruia ii scria filele vietii. Spera sa fie asa cum vazuse, un chip linistit, multumit cum niciodata nu fusese, cu o femeie langa el fericita sincer ca este al ei si ea este a lui. Ofta si privirile i se pierdura iarasi in cerul curat si linistit.
