Micul Om plangea in coltul camerei, eu eram intins in cada ud leoarca. Dusul rece dat drumul pe mine, imbracat, nu intelegeam nimic. Bunica micutului era deasupra mea si ma privea, speriata, dezamagita. A plecat si a inchis usa in urma ei, luand-ul pe micut din baie. Ma dezbrac, privesc in oglinda fata mea, taietura adanca din care incepuse sa curga iarasi sange mi-a adus aminte.
Am inceput sa plang, m-am asezat sub dus, si plangeam ... plangeam pentru ca stiam ca nu am sa il mai revad, nu am sa il mai revad ca un ecou suna aceasta idee, si suna, ciudat, linistitor.
Ursuletul ramas in coltul camerei, imi spunea o poveste, o poveste ce se termina aici.
--------------------------------------------
Chipul de piatra, a prins cu privirea doar o sclipire in ochii Prietenei lui. A inteles pentru a mia oara, ca pedeapsa nu e doar pentru ceea ce a facut, dar si pentru ceea ce nu a facut. Prietena si-a dezvaluit infatisarea chipului de piatra, si a zambit doar cum Ea stie sa faca, "E al meu si nu il impart cu nimeni" atat a auzit in gandurile sale, si nu a mai avut nici un fel de putere sa reactioneze asa cum ar fi vrut. A privit in urma Ei, si nu a mai schitat nimic, nici reactie la amintirea acelei clipe din viitor, la nimic ... aici inchise cartea si nici catre cer nu a mai privit, ingandurat s-a hotarat, doar sa astepte.
