Si trupul in rau mi se transforma VII ...

Amintirea accidentului inca se resimte, durerea surda din umar avertizeaza schimbarea vremii.

Zambesc linistit, a trecut sunt bine, dar privirea ei ingrijorata imi spune altceva. Ma cearta din priviri si ma avertizeaza, ca o noua problema de genu se va lasa cu mai mult decat o morala. Ii zambesc si o asigur ca o sa fiu atent si nu are de ce sa-si faca griji. Drumul nou pe care il apuc, e impreuna cu ea, o vreau in viata mea, o vreau sa aiba grija de mine si fiul naravas care acum ma priveste mereu cu teama cand plec. Ma aplec si ii spun sa aiba  grija de ea, caci eu ma voi intoarce mereu.

Privesc in urma, si in balconul deschis primaverii, o zaresc, se uita dupa mine cu mainile stranse la piept, nu vrea sa-mi faca la revedere cu mana, vrea doar sa ma intorc.

Ma urc in masina linistit, si plec. Tinand volanul in mana, inca imi amintesc de ea, femeia vietii si a mortii, ce nu ma vrea, ce ma lasa sa traiesc viata si sa o gust din plin. Ii zambesc prietenos, o astept si o accept asa cum este ea ... urata de unii, draga mie. 

Stiu doar ca nu-mi vrea raul, si ca ce imi e scris, ea e singura ce stie, doar ca as vrea sa imi povesteasca de ce nu ma vrea, de ce nu e timpul cand eu il simt aproape mereu ?

Tacuta ramane in gandurile mele, zambeste misterios si dispare ca o naluca.  

Cartea cu paginile inca albe, nu poate fi citita nici de EL, se lasa greu intr-o parte. Ochii impietriti in timp cauta un raspuns, nu-l primeste nici de la stelele tacute, ce sunt aproape, nici de la prietena comuna. Intelege doar ca el si-a acceptat soarta, automat fara sa gandeasca, acceptand-o pe EA ca prietena fara sa clipeasca. E greu, doare tot in corpul de stana, cartea nu-i mai e de ajutor, dar trebuie sa scrie fiecare clipa. Priveste insetat cerul, cere ajutorul femeii ce i-a judecat si pedepsit, dar totul ramane mut, doar padurea isi arata prezenta prin fosnetul intaratat de adierea vantului rece. Inchide ochii, si doar priveste drumul nou ce se asterne tacut.