 |
| Sursa |
primeste. Trist, continua sa supravegheze ...
Tzzrrrr, telefonul suna nervos, agitat intind mana si raspund cu vocea tremuranda de emotie
" Vino iubire, e timpul !!! " ... vocea ei plina de durere si bucurie imi umple inima, " Sunt pe drum " ... deja ieseam pe usa biroului ... privirile colegilor imi dau curaj, toti imi transmit suportul sincer ...
Nici nu stiu cand ajung la spital, ea este acolo, deja e in sala de nasteri, o agitatie ca o furtuna se starneste pe tot etajul ... afara s-a intunecat instant, tunetele ca o cadere a pietrelor de munte ma fac sa-mi ascut simturile, ceva nu e bine, agitatia creste in fiecare secunda ... incerc sa obtin intrebari, dar nu primesc decat niste raspunsuri fara noima, " fii linistit totul va fi bine " ... nu inteleg nimic, timpul si tacerea din jur imi macina sufletul ... imi incep ruga .. " tu cel ce ma privesti si ma stii de milenii trecute, tu ce pedeapsa mi-o trimiti a mia oara, ia-ma pe mine, si ai grija de ei ! " murmur in sufletul meu ... imi ridic privirea, tunetele au incetat, nu se mai aude nimic, afara nu mai misca nimic, doar intunericul temporar al norilor ce acopera soarele ... totul e liniste ... imaginea doctorului obosit, trist, simtind a mia oara tristetea celui care avea sa ii dea vestea coplesitoare ... " Imi pare rau, nu am mai putut face nimic, doar copilul a supravietuit ! " ... cuvintele lovesc ca un ciocan, fiecare fibra a corpului meu se rupe, raspunde in durere la fiecare cuvant ... privirea imi ramane pironita dincolo de orice intelegere ... " doar atat am cerut, ia-ma pe mine si ai grija de ei ... pentru ce primesc aceasta pedeapsa !!! " murmur si cuvintele raman in gandurile mele. Nu ma pot misca, nu pot reactiona, lacrimi surde curg, dar fara sa se miste nimic pe a mea fata ... vad cum doctorul se face alb, ii e teama ... da sa spuna ceva, dar pleaca privirea si pleaca ... o privesc pe mama ei, plange, e plina de durere, se uita cu ura la mine ... plec privirea si nu pot spune cu voce tare decat ... " imi pare rau, iarta-ma" ... si repet la nesfarsit aceste cuvinte ...
Noaptea a trecut sfasaietor, pe scaunul de piatra de pe culoarul spitalului, nu am mancat nimic, nu am vorbit cu nimeni ... privirea imi era limpede, rece, acuzatoare ... nu spunea nimic ...
O mana calda imi poposeste pe crestet, ridic privirea, e mama ei, imi zambeste cat poate de cald, nu ma mai priveste cu ura ... " Baiatul meu, fii tare, trebuie caci avem vlastarul ei si al tau pe care trebuie sa il crestem frumos, puternic si liber ! " ... dintrodata incep a plange cu lacrimi, se rupe totul in mine ... imi asez capul in poala ei ... si plang ca un copil ...
Ma ridic, imi sterg lacrimile ... " Bine mama, hai sa facem cele ce trebuie ... " ... plecam impreuna ...
Privirea de piatra a Lui e intunecata, nu mai exprima nimic, nu mai arata nimic, buzele ii sunt crispate ... doar ele arata durerea ce`l macina, neputinta asupra pedepsei incepute din timpuri uitate ... ridica a sa privire spre cer ... nu mai cere si nu mai spune nimic decat ... " Pedeapsa a fost aplicata ! , va va uri in continuare, si va va sfida asa cum a facut-o mereu ... caci este mai liber decat Mine, mai liber decat orice vietate de pe acest Pamant! " ... incearca sa se miste, dar lanturile nevazute ce-l tintuiesc, il impiedica ... pedeapsa lor este unul sa sufere si celalalt sa se asigure ca pedeapsa este aplicata ... amandoi au indraznit sa sfideze zeii si sa aleaga sa fie liberi ... pentru asta platesc viata de viata, fericire de fericire ... El se aseaza obosit, arunca a lui carte ... nu mai vrea a citi nimic, nu mai vrea a sti nimic ... vrea doar sa uite ...
